În zonele educate a avea un psihoterapeut unde sa mergi macar o data pe saptamana, a devenit mai mult decat o normalitate - este considerata necesitate! Si psihoterapeutul, la randul lui, are persoana sau persoanele cu care discuta. Asta pentru ca nimeni nu este perfect si povara se duce mai usor cand mai descarci din ea... Exista mai multe tipuri de psihoterapii si mai multe modalitati de realizare: individuala, de grup, de familie, de cuplu; grupurile pot fi impartite pe mai multe categorii: varsta, interese, specific de sanatate (psiho-oncologie, psihoterapie in diverse boli - tulburari de alimentatie, psihoterapia familiei bolnavului etc), grup de femei sau de barbati etc. Sunt anumite beneficii in terapia de grup (raspunsul si reactiile grupului in anumite situatii, sustinerea de care poti beneficia, experienta altora din care avem de invatat, modalitati de adaptare si reactie) si alte beneficii in terapia individuala (atentia focusata doar asupra ta). Exista mai multe tipuri de psihoterapie: experiențială, adleriană, centrată pe soluții, psihoterapie cognitiv-comportamentală, psihanaliză etc. Psihoterapia Cognitiv-Comportamentală caștigă tot mai mult teren, îndeplinind câteva condiții importante pentru pacient: - este o terapie de scurta durată (4-6 luni, maxim) - ajută pacientul să ințeleaga raportul corect dintre gândire - acțiune - comportament - pacientul inlocuieste gandirea negativista cu o gandire realista - schimbarea modului de gandire duce la modificari ale comportamentului si a reactiilor, creste rezistenta la frustrare si la stres - devine independent fata de terapeut, asimiland noi modalitati de relaxare si linistire, se echilibreaza, isi redefineste relatia cu sine insusi si cu cei din jur Toate aceste lucruri sunt posibile daca individul doreste schimbarea, daca isi face temele date (se dau teme!) si vine regulat la terapie. A dori sa ii schimbam pe cei din jur dupa cum vrem noi, si nu pe noi, este aberant. Cei care doresc doar un umar pe care sa planga si sa nu faca nimic, nu vor rezista in terapie - intr-o terapie adevarata - mai mult de cateva sedinte: vor amana temele, vor uita acasa foile de lucru, vor aparea urgente mai importante tocmai in ziua terapiei etc etc. Nu putem schimba lumea, dar ne putem schimba pe noi - atunci se va schimba si lumea din jurul nostru...

Problema noastră cea mai mare este că ne credem nemuritori. Deși vedem moartea la tot pasul, uneori chiar în propriile noastre familii, aceasta pare totuși un eveniment străin ființei noastre: numai alții... De aceea facem și atacuri de panica atunci când se apropie, când trebuie să fim prezenti, când nu ne putem ascunde în spate... Groapa, pământul, sicriul care coboara și inchide pentru totdeauna... Pe cine inchide? Cine ramane acolo, în și pământ? Pentru copii este extrem de traumatizant, pentru adulți este înfiorator... Și încep angoasele, și teama... și teama de a deveni ridicol fiindcă te temi... cu cine să vorbesși șsi, la urma-urmei, ce să spui: "Mă tem de moarte"? De aceea unii aleg să nu Creadă, fiindcă preferă, subconștient, să nu se gândească la ceea ce este "după". De aceea cei care Cred (care trăiesc în Credintță sunt mai linistiți și în ceea ce îi privește pe cei dragi, și în ceea ce îi priveste pe ei înșiși. Da, exista "după". Și Moartea este Marea Trecere în care, asemeni viermelui de mătase, îți lași coconul (corpul fizic, sicriul) și devii fluture. Una din culturile nativ americane își "îngroapă" morții aruncându-i de pe munte... existând credința că, odată aruncați, cei decedați se vor transforma în vulturi... și după fiecare corp aruncat se ridică spre cer un nou vultur... Murim toti, la rând sau pe sărite, cu un virus sau altul, sau fără virus, loviți de mașini sau după cum îi este dat fiecăruia... Orice început are și un sfârsit și, dacă am fi educati în aceasta idee, cu siguranță am fi mai buni, mai evoluați și... mai sănătoși. Când vom lupta pentru evoluția proprie, și nu pentru a sări gardul la capra vecinului, când vom ințelege cu adevărat că nu moștenim pământul și alarma pusă să sune a doua zi e posibil să nu ne mai găsească aici... atunci vom realiza cât de importantă este fiecare clipă în a ne bucura, a ierta, a oferi tot ce avem mai bun! Fiindcă mai puțin contează de la ce nivel i se adresează cineva, contează, însă, în ce fel te relatezi tu la acea persoană, iar felul în care te comporți te caracterizează! Murim o singură dată, dar trăim în fiecare clipă până atunci! Și suma acestor clipe suntem Noi! Nu-i așa că am fi mai buni dacă am conștientiza că următoarea secundă nu ne aparține?

Experimentarea autismului din perspectiva părintelui, mai ales când primul copil este afectat, poate fi traumatizantă și să producă distrugeri atât la nivel de familie, cât și la nivel individual. Cuvântul de ordine este "adaptarea", care oferă o mai bună gestionare a situației, șansa copilului la recuperare și o viață socială normală. Pentru o adaptare reală, majoritatea acestor părinți au nevoie de terapie - individuală, în cuplu sau de grup.
Câteva dintre avantaje:
- întâlnirile sunt benefice pentru ambele părți, unii venind cu propria experiență (părinții) ceilalți cu metodele de lucru (terapeuții),
- posibilitatea de a împărtăși experiențe: ce au făcut copii/ce au facut părinții,
- acordarea comportamentelor părinți-terapeuți,
- consilierea și detensionarea părinților prin oferirea de ședințe individuale, la cerere și prin întâlniri de grup dedicate exclusiv părinților si adaptării lor la stres (dezvoltare personala).
Adaptarea părinților face parte din reușita terapiei, a progresului realizat de copil, chiar îl condiționează.

A fi părintele unui copil cu nevoi speciale - nu neapărat autist - înseamna că ți s-a încredințat o misiune dificilă.
În Bhutan, există Ministerul Fericirii iar cei mai bogați oameni sunt considerați cei care se declară fericiți... Într-o altă lume, cu alte Valori, părinții copiilor cu cerințe educative speciale (CES) s-ar declara fericiți pentru că divinitatea i-a considerat capabili să se ocupe de acești micuți, și cu siguranță că și societatea ar ajuta cu multe...
Dar trăim aici, unde valorile importante au devenit banii, îndrăzneala și datul cu părerea. Mulți dintre acești părinți sunt rușinați, timorați, prietenii îi îndepartează sau ei înșiși se izolează de grup, sunt obosiți între serviciu, terapii și... propria persoană. De multe ori intră într-un cerc vicios în care munca, ignorarea propriilor nevoi și copilul îi fac să simtă că pierd controlul asupra a tot, inclusiv asupra propriilor vieți.
Două sunt marile greșeli pe care ei le pot face:
1. Ignorarea simptomelor - "copilul meu este perfect",
2. Hiperprotecția - "este un copil cu probleme".
În primul caz copilul este privat de terapia atât de necesară evoluției lui, de asimilarea deprinderilor necesare, iar vinovați vor fi mereu "ceilalți". Este o abordare de tip "struț". În cel de al doilea caz, părintele înțelege că se întâmplă "ceva", chiar caută terapeuți încercând mai multe variante în același timp, dar are mereu grijă să își ajute copilul, devenind intruziv și disturbant în activitatea de recuperare. Aceasta activitate nu este intotdeauna plăcută, deoarece cel mic este scos din zona de confort și "chemat" înspre realitate; el se opune, ceea ce duce la comportamente prin care își arată dezacordul - țipete, auto sau heteroagresivitate, crize de nervi și plâns, stări de agitație psiho-motorie. Aceste stări se mențin până copilul învață rutina: îmbrăcat/dezbrăcat, exerciții fizice, sunete și cuvinte etc. Pentru unii părinți, disconfortul copilului înseamnă și disconfortul propriu, pe de o parte, iar pe de altă parte se manifestă protecția - evitarea suferinței.
În momentul în care copilul plânge fiindcă se opune activității care vizează, de exemplu, coordonarea oculo-motorie sau emiterea de sunete, părintele îl vede nervos sau îl aude plângând și îl ia în brațe să îl liniștească, mesajul pe care i-l transmite este "Va fi cum vrei tu", ceea ce duce la scăderea rezistenței la frustrare și creșterea opoziției față de terapeuți și activitatea de recuperare.
Corolarul comun al celor două forme (nepotrivite) de dragoste părintească îl reprezintă imaginea greșită despre ceea ce este copilul - care este asimilat de către cei mai mulți dintre părinți unei ființe făurite de ei și ale cărui calități reflectă valoarea lor. În acest fel apare starea de  jenă sau de ignorare față de realitatea copilului.
În statele educate, existența unui astfel de copil într-o familie nu mai este demult o nenorocire, și asta din mai multe motive:
- credința (și aici avem mai multe aspecte: felul în care primesc părinții realitatea, implicarea comunităii, nivelul de trai, specialiști cu experiență în terapie),
- nivelul de educație la nivel național,
- condițiile generale socio-economice.
Părinții copiilor cu autism au nevoie să participe la ședințe de psihoterapie, individual sau împreuna, sau chiar la ședințe de grup, pentru a conștientiza că factorii implicați - speciliștii - vor doar să îi ajute. Deschiderea față de sine, față de nevoile proprii și ale partenerului de viață, față de cei din jur - vor ajuta în echilibrarea pe plan emoțional, fizic și psihic și armonizarea întregii ființe.
Este foarte potrivită imaginea oului fecundat: dacă o forță exterioară îl sparge, puiul moare; în schimb, dacă este lăsat puiul să spargă oul (din interior) acesta va trăi...

Dragostea - starea de "indragosteala" - a fost propusă ca stare de alienare a facultăților mentale (citește articol)

Ce este Iubirea? Atât de mult cântată, numită şi declarată... Ce înseamnă A Iubi? Când iubim se schimbă multe lucruri în noi, începând cu felul în care ne percepem propria persoană, pe ceilalți, obstacolele care apar în calea noastră în diferite domenii ale vieții... Devenim mai buni, mai generoşi, mai dispuşi să iertăm, să ascultăm... Se declansează acolo, în creieraşul nostru, nişte hormonei care ne arată că suntem mai valoroşi decât am realizat până atunci. Creşte chiar şi forța fizică, rezistenţa la efort şi este stimulat sistemul imunitar... Iubind, devenim mai sanatoşi şi putem lua hotărâri bune pentru viaţa noastră (să facem sport, mişcare, să învățăm lucruri noi...) Ce este iubirea? S-a constatat că există o Memorie Afectivă şi, dacă putem lega anumite cunoştințe practice de momente plăcute ale existenței noastre, acestea rămân imprimate în memoria noastra mult, mult timp... Cine câştigă în Iubire? Cel care primeşte sau cel care dăruieşte? Este placut să te simți iubit - dar cât primeşti din ceea ce ți se oferă: cât poți! Depinde de nivelul tău de "absorbție", de capacitatea ta de a vedea Lumina... Pe când cel care iubeşte este de două ori mai implinit: o dată fiindcă ajunge la un anumit tip de vibrație şi apoi fiindcă prin el se ofera... şi este scăldat de ceea ce dăruieşte. Cel ce ofera creşte, iar dacă partenerul este la acelaşi nivel, vor creşte împreună, vor oferi şi vor primi din şi în aceleaşi culori, şi vor vorbi aceeaşi limbă... Nu cred că ne-am născut pentru a avea un serviciu, a mânca, a dormi... Ne-am născut, însă, pentru a creşte spiritual, pentru a trece la nivelul următor... asemeni fluturelui care se naşte din larva care s-a înfăşurat, ca în moarte, într-un cocon. Zborul spre Înalt va fi măsura existenței noastre, adevarul şi lumina din noi dau valoare vieții pe care o trăim... iar Iubirea este firul de argint care leagă sufletul de trup şi de... ceea ce va urma...